Crux

Sunday, February 19, 2017

De ce razboiul nu e ca-n Counter Strike si de ce chiar e o idee proasta...



Salutare echipaj! Arr!

S-ar putea sa am un moment filosofic, sau sa ma fi uitat prea mult la un anume fel de documentare sau poate sunt doar „ala dark” si total ne amuzant care discuta numai lucruri care nu sunt numai rainbows and cupcackes... cert e ca azi ma gandeam la subiectul de mai sus. Avand in vedere ca, de curand, mi se pare ca-mi organizez mai bine un articol daca mi-l impart pe subiecte cu liniuta (gen 10 lucruri care te fac sa... ceva fain sau ceva tragic), probabil si articolul de fata va fi organizat cam tot asa. Ca e bine sau ca nu... astept sugestii pe tema asta in comentarii sau pe pagina de Facebook a blogului.

Daca ati fost vreodata unul din copiii aia care au debitat ceva gen „ce misto ar fi sa ne batem cu rusii” sau „daca incepe un razboi ma fac sniper si-i omor pa toti”, de ajuns incat sa vreti sa faceti un veteran sau un soldat sa va dea un bocanc dupa ceafa, puteti sa cititi in continuare articolul. S-ar putea sa invatati ceva nou.

1. Razboiu’ nu e fun, e chestia aia care te trazneste peste noaptea, in timp ce tu stateai si-ti jucai Counter Strike-u in liniste. S-ar putea ca a doua zi dimineata, si cu ochii in gura, sa trebuiasca sa alergi la centrul de recrutare, desi tu habar nu ai unde dracu e ala si probabil nici nu stiai ca exista. Asta e un caz fericit pentru ca s-ar putea ca locu’ in care tu iti jucai linistit Counter Strike-u’ de seara sa fie un morman de praf si metal reasezat suprarealist de un obuz de cateva tone.

2. P.S. la ce am spus mai sus, in cazul in care ai supravietuit, si in cazul in care astia decid sa te trimita la dracu in praznic sa-ti aperi tara, n-ai voie sa iei pe nimeni cu tine, nici macar pe ma-ta. O sa ai parte de altii ca tine condimentati cu toti psihopatii adunati pe geana si la nimereala, pentru ca na, graba mare, timpu’ scurt.

3. Ca sa nu ajungi cumva sa crezi ca razboiul e ceva super misto unde tu stai cu curu’ pe tanc in timp ce elimini cu ceva click valuri de inamici ar trebui sa citesti ceva istorie. Ai sa gasesti acolo nebuni care faceau exact aia, eliminau valuri de inamici, de-aia au ajuns acolo, pentru ca au decis ca nimic nu mai conteaza si ca, macar pot sa castige niste timp ca alti destepti, care credeau ca „war is cool”, sa scape cu viata. Astia se numeau eroi, si sunt toti morti, majoritatea nu de batranete acasa in pat.

4. Omenirea a fost destul de cretina ca specie incat sa treaca prin doua razboaie mondiale. Tu chiar vrei sa continui trendu’ de imbecilitate? La un moment dat, atat de multi oameni dadusera ortu’ popii pe front incat daca ieseai la un suc la agatat puteai sa agati doar femei. Barbatii pe care ii gaseai fie aveau membre lipsa sau scoateau pusca si eliminau tot ce misca daca faceai „Bau!” la ei. Asa ca une e lumea aia idilica si cool aici?

5. Razboiul a aratat mereu cat de distructiva e rasa umana, de la nazisti si Hitler, Auschwitz si Menghele pana la Japonezii din diviziile care experimentau arme chimice (P.S., astia ar face nazistii sa fuga acasa plangand de frica.) Cam aia pateai in cazul in care ajungeai prizonier de razboi. Asta daca nu mureai cu matele la vedere din cauza vreunei jucarii explozive gen grenada sau mina antipersonal.

6. O sa spui ca azi nu se mai bate nimeni in transee si ca toata lumea sta in elicoper, da click, bombele cad, la revedere! De fapt aia e doar ce vezi tu la televizor, o mica parte din razboi, buna de pus in videoclipuri de altii ca tine, care cred ca „War is cool!” De fapt, majoritatea armatelor nu prea sunt high tech deloc, se bat tot prin transee si case abandonate intr-un teritoriu vast unde nici macar nu vezi cine trage, doar auzi gloantele, si, daca ai noroc, poate le vezi cum fac gauri unde lovesc.

7. Orice optiune ai alege, tu chiar crezi ca e sigura? Ca lunetist o sa trebuiasca sa impusti dupa cum vine ordinul, soldati inamici, civili care sunt de fapt teroristi, femei, copii... Te tine sa tragi intr-o situatie de genu’? Ceva asemanator cu Airsoftul, numai ca tovarasul pe care il tintesti nu da mana cu tine si se retrage pe margine, ramane acolo, o masa de ceva, racindu-se, cu ochii goi si inexpresivi, cu siguranta fara nicio asemanare cu o persoana vie.

De-a lungul istoriei au fost o gramada de tampiti care au crezut ca razboiul e ceva misto sau doar l-au folosit pentru a ajunge mari lideri sau pentru a se imbogati. Asta nu inseamna ca acestora trebuie sa li se alature un nou val care vede actiunea cea mai placuta Mortii ca fiind ceva „cool”.

De departe nu sunt un pacifist plecat din realitate, sometimes War IS the answer, mai ales atunci cand altcineva il aduce la tine, dar niciodata nu va exista nicio motivatie valida pentru care cineva ar trebui sa inceapa un conflict acolo unde nu exista unul.

Capitanu’ over and out! Va astept cu pareri despre articol pe pagina de facebook a blogului: https://www.facebook.com/raidudapirati/

Saturday, January 28, 2017

Ba! Da de ce sa sacrifici un copil in tara asta?

Salutare si bine va-m gasit la un nou articol! Titlul o sa va lase putin confuzi sau o sa va trezeasca curiozitatea, nu stiu... Asa ca trec la cele 10 argumente contra la a naste un copil in Romania sau cele zece etape in viata lui, luati-le cum doriti.

1.  Inainte sa-l nasti gandeste-te ca e ca si cand ti-ai mai aduce o persoana in casa. Asa-i ca da cu minus la alea 900, 1000 de RON? Da cu cel mai mare minus. In afara de “a exista” are nevoie si sa traiasca, sa fie fericit, nu sa auda mereu placa cu “nu putem ca n-avem bani”. Altfel va creste la fel ca multi altii trist si inrait de o tara fara speranta.

2. Esti sigur/a ca vrei sa se nasca intr-un spital de pe aici? Daca nu e ceva clinica privata probabil o sa aiba noroc daca ajunge sa iasa intreg din spitalul respectiv. Si nu pentru ca medicii sunt aia rai si spagari carora nu le pasa ci pentru ca, vezi tu, medici nu prea mai sunt, si nici oameni calificati corespunzator.

3. Sa zicem ca, intr-un fel, apare si copilul. Acum vine partea aia in care trebuie sa-l dai cuiva sa aiba grija de el. Faptul ca tu vei avea timp de el dupa alea 9-12 ore de munca e doar o utopie idealista. Daca ai parinti misto, poate creste fericit. Daca nu, o sa aiba sechele de diverse feluri. Daca il dai la ceva gradinita de stat din nou ai ucis un suflet. Nu cred ca te-ai gandit vreodata ca va ajunge pe mana unor psihopate plictisite de viata care urla indeajuns de tare incat pot sa asurzeasca si un om matur, care abuzeaza copiii sau care ii trateaza ca pe detinuti.

4. Dupa sechelele alea din gradinita urmeaza scoala, penitenciarul numarul doi din viata. Daca pana la varsta asta copilul nu a ajuns ceva gen spaima neintegrata a tuturor, sigur va avea zile grele in scoala, asta daca nu e in postura in care, el, la randul sau va traumatiza ireversibil alte suflete pierdute in sistem. Va avea parte de profesori comunisti, educatie echivalenta cu ringul de box, o gramada de interdictii si nicio satisfactie. Nu va invata nimic relevant pentru piata muncii si se va trezi parasutat in liceu.

5. Al treilea penitenciar al vietii. Acum serios, pana si prin filmele americane mai vezi care e faza prin licee. Numai ca sa nu-ti imaginezi ca aici e la fel, nu, e mai rau. Totul va fi asortat perfect cu triada inutila de invatat mult, prost si fara rost, 99% din obligatie si 1% poate din placere. Oamenii vor fi aceiasi detinuti inraiti in celelalte forme de invatamant ale sistemului.

6. Probabil la varsta facultatii deja l-ai pierdut, dupa ani intregi de traume si privatiuni ale unui sistem mizerabil si bolnav copilul tau nu mai poate zambi prea des si este pe calea transformarii intr-un cetatean integrat, trist si fara speranta sau cu o dorinta arzatoare de a pleca dracului din tara cu orice pret. Probabil va si reusi si in momentul ala iti vei da seama ca idealul tau de familie din 3 persoane este de fapt o utopie.

7. In cazul in care va ramane in tara, bataia de joc de pe piata muncii il va rapune intr-un final, va ajunge un om cu o cariera impusa intr-un loc in care nu va simti niciodata ca apartine de ceva.  Sunt rari oamenii care ajung sa le placa ceea ce fac, si mai rari cei care fac ceea ce le place.

8. De ce ai vrea sa-ti nasti copilul intr-o tara care isi canta cu un zambet amar pe buze imnul national al caderii... Mai stii melodia aia de la Parazitii? “Autodistrugere”, fix pe tonu’ ala functioneaza totul aici.

9. Daca esti macar putin sanatos nu vrei sa ajungi sa creezi dintr-o fiinta umana ori un psihopat ori un depresiv cu tendinte suicidare.

10. Ai vazut deja ca nimeni nu vrea sa fie bine. Romania se vrea cat mai lipsita de valoare, de cultura sau arta, de orice activitate asociata cu frumusetea spiritului uman. Ce-o sa-i spui lu fie-tu sau fie-ta cand o sa-i vezi ca se rup pe manele si cand o sa-ti spuna ca vor si ei sa faca ceva ca sa se ajunga?...


Raidu da Pirati over and out!

Friday, January 20, 2017

Despre arme si autoaparare



Ahoy! si bine v-am gasit la un nou articol pe Raidu’ da Pirati! Azi nu o sa vorbim despre carti iar titlul postarii pare mult prea serios... rezulta ca ne distram, pentru ca nu mereu trebuie sa luam viata in serios.

Asa ca m-am gandit, asa de unu’ singur, cam cum sta faza asta cu autoapararea si armele in diverse tari. Si mi-a iesit ce avem mai jos, cu mentiunea ca “ea” este o arma si nu alte lucruri pe care vi le-ati putea imagina voi cu mintile voastre vinovate de pirati.

Privind armele, in diverse tari:

America: Toata lumea incearca sa aiba una mai mare. Toti se dau mari ca au una mai mare. Considera ca e dreptul lor sa aiba una mai mare.

Romania: Ce-i aia? Mie nu mi se-ntampla asa ceva domle!

Germania: O au pe cea mai mare doar daca izbucneste vreun razboi mondial din dorinta de a demonstra ca e mai mare decat a Poloniei, Europei si Mapamondului. Cel care vrea sa arate ca e mai mare o are de fapt mica.

Elvetia:  Niciuna nu e cea mai mare, sunt perfect egale si neutre.

Finlanda: Fiecare o are mare dar o tine ascunsa pana la momentul potrivit.

Mexic: Toti au si mari si mici si le folosesc intens.

Rusia: Toti o au mare insa este stabilit prin consens ca tot a lui Putin e mai mare.

Japonia: E mare, merge pe baterii cu litiu si e robotica.

China: Mica rau, necunoscuta in afara, cea mai mare cand e descrisa de un membru al Partidului Comunist.

Franta: Cine stie...

Anglia: Se face cea mai mare doar la nevoie. Singurii care o au pe cea mai mica sunt politistii.

Irlanda: Mai toti o au pe cea mai mare, din nou exceptand politia care e ingrijorata ca o are pe cea mai mica si ca asta nu se intampla in Anglia.

Africa: Nu o are deloc mare insa conduce detasat in alte clasamente care implica marimea.

Canada: O are mare doar daca vrea.

Irak: Nimeni n-o are mare insa toti o folosesc gresit.

Sperand ca v-am starnit imaginatia si macar un zambet, va las cu promisiunea ca next time o sa avem un text mai serios si toate cele. Toate cele prezentate mai sus sunt un pamflet iar cine se supara trebuie sa isi alimenteze rezervorul cu simtul umorului.



Capitanu’ va saluta si va ureaza o seara fun!

Sunday, January 8, 2017

Ecouri din Tenebre de Rodica Bretin


Salut si bine v-am gasit la prima postare de pe Raid din 2017.  La inceputul noului an, am avut nespusa placere sa termin de citit “Ecouri din Tenebre”, romanul Rodicai Bretin aparut la editura Crux Publishing. Avand in vedere ca am aflat dinainte ca volumul are ca subiect fenomenele paranormale, m-am grabit sa ma pierd printre povestirile Rodicai si nu mi-a parut rau, asta pentru ca am descoperit o carte care trateaza problematica de mai sus, scrisa exact asa cum ar trebui, adica incluzand si incercari de explicare in mod stiintific a fenomenelor prezentate.

Rodica Bretin ne prezinta pe larg o istorie a fenomenelor paranormale precum si aparitia mediumilor in istorie dupa ridicarea intunericului asociat Inchizitiei care suprima orice fel de incercare de studiu al intamplarilor neobisnuite. Avem parte de o expunere a tuturor fenomenelor incadrate ca paranormale precum si de o prezentare a cazurilor definitorii pentru acestea. Spre final vom descoperi cateva cazuri prezentate sub forma unor povestiri in care este necesara protejarea identitatii persoanelor implicate, acestea fiind persoane reale, iar intamplarile, recente.

Ceea ce este extraordinar la volumul de fata este modul in care este tratat subiectul. Nu avem parte de fabulatii sau de opinii subiective si nici de exagerari care fac multe volume din gen sa cada intr-un ridicol care contribuie la luarea in deradere a unor fenomene atat de fascinante. Rodica Bretin analizeaza atat stiintific cat si spiritual fiecare marturie si fiecare aspect, reusind sa ne ofere o parere pertinenta in ceea ce priveste intamplarile documentate.

Volumul in sine nu poate fi rezumat iar orice rezumat intr-o recenzie este inutil de la inceput asa ca va las pe voi sa descoperiti cartea si sa faceti o calatorie palpitanta in lumea fenomenelor greu sau chiar imposibil de explicat. Unul din paragrafele de pe spatele cartii, scris chiar de autoare reflecta obiectiv scopul volumului: “In ansamblul ei, “Ecouri din Tenebre” nu isi propune sa convinga cititorul despre existenta inexplicabilului in viata noastra, a tuturor, ci sa ii tina treaz interesul si sa ii hraneasca imaginatia, pentru ca multe dintre lucrurile despre care va afla in continuare trebuie intelese cu inima, nu doar cu mintea.” Prin prisma acestor cuvinte eu recomand cartea atat celor pasionati de fenomenele paranormale cat si scepticilor sau celor care doresc o explicatie stiintifica a acestora.

Pentru cine nu stie, Rodica Bretin este si o prolifica scriitoare de SF. Nu am apucat sa ii descoper inca operele insa probabil ca ma voi transpune curand intr-una din lumile din romanele sale SF.


Raidu’ da Pirati va ureaza un an plin de carti bune! Arrrr!!

Tuesday, November 29, 2016

ROCKescu – Recenzia unei carti captivante





Ahoy! si bine v-am gasit la o noua intalnire cu literatura!

Trebuie sa recunosc ca de data aceasta, cartea “ROCKescu” de Cristian Ghica mi-a cazut in mana absolut intamplator. La Gaudeamus m-am trezit cu sus amintitul domn, la stand, daruindu-ne cateva exemplare din cartea lui. Am vazut titlul si, avand in vedere ca mai toata ziua promovasem inclusiv o carte despre rockeri, am decis sa-i cer un autograf unui om necunoscut dar care totusi si-a sacrificat o parte din timpul lui pentru a scrie despre fenomenul muzicii ROCK.

Ulterior am decis sa vad ce se gaseste in micuta carte cu un design simplu dar care spune tot, neagra, cu ceva scris alb si cu o rola de magnetofon stilizata pe coperta. Am descoperit povestea unor tineri pe care pasiunea pentru muzica rock i-a cuprins exact in momentele in care un lucru atat de simplu putea deveni extrem de periculos, povestea unor copii care au fost rockeri atat inainte cat si dupa Revolutia din ’89.

Cartea te transpune in atmosfera dinainte de 89, in viata plina de lipsuri si sufocata de comunism si de controlul statului asupra cetateanului. Contactele cu occidentul sunt total interzise la fel ca si un lucru aparent simplu si garantat in ziua de azi, muzica pe alese.

Volumul iti arata patetismul si simplismul exagerat al gestului atat de banal al descarcarii unui album de pe “net”. In acele vremuri albumele circulau pe banda de magnetofon si pe casete inregistrate de la un casetofon la altul, deseori la o calitate groaznica. Libertatea ajungea la ascultatori alterata de distorsiuni magnetice insa isi facea cuib adanc in sufletul celor care deveneau niste mini eroi prin simplul gest de a asculta muzica.

In preacinstitul azi comunism, sa te reunesti cu prietenii si sa asculti muzica putea fi considerat de la perturbarea linistii publice la complot impotriva statului si se pedepsea prin arest sau prin ani de puscarie, concept de neimaginat pentru cei care azi au o varietate imensa de albume de ascultat “la liber”.

Mi-a placut mult cum romanul descrie gestul aproape sacru de a imparti cu ceilalti frati intru ROCK tot ceea ce aveai mai de pret, casete, benzi magnetice, casetofoane intr-o lume in care posterele cu formatii puteau sa fie doar poze de patru pe patru centimetri obtinute cu greu de la prieteni care aveau acces la reviste inexistente in Romania acelor ani intunecati.

Un pasaj m-a facut sa revin cu gandul la realitatea cruda a evenimentului din Colectiv prin intrebarea autorului de la sfarsitul pasajului in care rockerii din Costinesti se hotarau sa puna capat abuzurilor localnicilor din viitoarele cluburi de fite de azi, si anume: “Oare ne vom mai aduna?” Si ne-am mai adunat, parca prea scurt si parca prea fara efect, multi ani mai tarziu, dupa ce Ceausescu era mort... cel putin fizic...

Volumul poate fi o metoda ideala de a taia elanul inconstientilor maturizati gresit care inca preaslavesc un regim mort si ingropat si pe niste oameni care au distrus milioane de vieti, poate fi un manifest pentru libertate si pentru sentimentul de apartenenta la un grup, poate fi un manual al conduitei oricarui fan rock sau poate fi o lectura extrem de placuta intr-o zi in care libertatea pare undeva departe pierduta peste hotare.

Ii multumesc pe aceasta cale domnului Cristian Ghica pentru o lectura extraordinara si sper ca poate ne vom intalni pe la vreun targ de carte ca sa schimbam pareri macar despre ultimul album Metallica.

Capitanu’ va saluta si va ureaza sa cititi cu spor. (Fotografia articolului imi apartine si in ea se regaseste un album cu formatia care m-a introdus in lumea metalului.).